Azi, in timp ce ma intorceam de la cumparaturi si asteptam sa se faca verde la semafor, am asistat la o discutie intre un tanar tatic si fetita lui de aproximativ 3-4 ani.
Ea plangea ca nu ii cumpara tatal jucariile pe care le doreste si el incerca sa-i explice ca nu e posibil mereu sa i se cumpere tot ce vrea. Dialogul a sunat asa cu tot cu suspinele ei de plans :
– Dar eu vreau jucariile, ti le-am aratat.
– Eu inteleg ca le vrei, dar, in primul rand, ti-am mai explicat ca nu iti pot cumpara toate jucariile care exista pe lumea asta si, in al doilea rand, ti-am mai spus ca trebuie sa fii ascultatoare ca sa meriti anumite jucarii. Mai bine vorbim acasa, ca nu e frumos sa ne contrazicem si sa plangi pe strada.
– Tati, sa stii ca eu nu sunt fericita, nu sunt fericita deloc, la toate nu sunt fericita.
– Nu esti fericita ? Nici eu nu sunt fericit cand nu asculti de tati si de mami.
– Ai zis ca ma faci fericita, nu sunt fericita.
– Linisteste-te, iti promit ca vorbim acasa despre fericire.
Un pic cam tulburătoare discuția. Nu știu dacă sa rad sau sa meditez.